Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/plugins/essential-grid/includes/item-skin.class.php on line 1041

Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/plugins/revslider/includes/operations.class.php on line 2364

Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/plugins/revslider/includes/operations.class.php on line 2368

Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/plugins/revslider/includes/output.class.php on line 3169
Tor des Glaciers 2021. Alergând printre ghețari - Sunt în Formă
Warning: preg_replace(): Compilation failed: escape sequence is invalid in character class at offset 4 in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/plugins/booked/includes/general-functions.php on line 19

Warning: A non-numeric value encountered in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/themes/equestrian-centre/fw/core/core.reviews.php on line 214

Warning: A non-numeric value encountered in /home/totulest/sunt-in-forma.ro/wp-content/themes/equestrian-centre/fw/core/core.reviews.php on line 214
Tor des Glaciers 2021. Alergând printre ghețari

 

Tor des Glaciers 2021. Alergând printre ghețari 

 

În septembrie 2021 am finalizat una dintre cele mai dificile curse pe care le-am alergat în cei 8 ani decând am început să practic acest sport. Cursa se numește Tor des Glaciers. Poate pentru unii dintre voi sună cunoscut, însă sunt sigur că sunt și persoane care se întreabă despre ce este vorba. Cursa are 450 de km, cu 32.000 m diferență pozitivă de nivel (așa arată datele oficiale, cel puțin, deoarece real au fost aproximativ 475 km cu 33.400 m diferență pozitivă de nivel). Cifrele sunt cele care atrag din start atenția despre complexitatea competiției, însă dificultatea acesteia nu se oprește doar la distanță și diferență de nivel, așa cum voi povesti pe parcursul materialului.

Altitudinea maximă în cursă este de 3.299 m, dar în același timp se trece frecvent de 3.000 de m altitudine, mai exact sunt 11 puncte unde altitudinea este de 3.000 m sau mai mult. Termenul limită pentru a finaliza cursa este de 190 de ore de la start.

Sunt 3 Base Vita (puncte de control) în care am avut acces la drop bag – bagaj cu provizii, prima fiind la km 160. Această cursă se desfășoară în regim “self sufficiency”, ceea ce înseamnă că pentru majoritatea traseului hidratarea și nutriția au fost făcute din ceea ce am cărat în rucsac sau de la refugiile de pe traseu care ofereau suport.

Anul acesta doar 65 de alergători au îndrăznit să se înscrie la această probă și 56 să se alinieze la start. Dintre aceștia, doar 31 au reușit să ducă la bun sfârșit cursa.

Startul și finishul sunt din Courmayeur, traseul fiind gândit să înconjoare Valle D’Aosta pe la bazele a celor mai cunoscute 4 masive muntoase din zona Alpilor, și anume: Gran Paradiso, Monte Rossa, Mont Blanc și Matterhorn. Traseul urmează Alta Via 3 și 4, trasee turistice, însă foarte puțin circulate.

Cam atât cu datele tehnice 😊

Cum am ajuns aici, cum am luat decizia de a lua parte la concurs? În urmă cu 2 ani am participat la Tor des Géants, sora mai mică a Tor des Glaciers, o cursă de 330 de km, unde pot spune că am avut o experiență extraordinară (cursă, voluntari, zonă) și am avut ocazia să asist la startul cursei inaugurale de 450 de km (Tor des Glaciers) ediție organizată în premieră, cu ocazia a 10 ani de la primul eveniment TOR. Am fost fascinat de acești oameni care porneau în cursă cu 2 zile jumătate înaintea noastră și aveau în față o adevărată aventură. Dintre ei, o parte aveau să finalizeze această cursă aproape de termenul de 190 de ore, dar cu o experiență de neuitat.

O condiție pentru a participa la Tor des Glaciers este aceea de a finaliza Tor des Géants în mai puțin de 120 de ore, condiție pe care am bifat-o în 2019, când am terminat Tor de Geants în 109 ore.

Din acel moment, în mintea mea a rămas vie dorința de a lua parte la Tor des Glaciers și mi-am spus că într-o zi voi participa și eu. La începutul anului 2020, mult mai repede decât mi-aș fi închipuit, am luat decizia de a mă înscrie pentru ediția din acel an, însă din cauza contextului Covid, cursa a fost anulată. Inițial, a fost o mare dezamăgire, dar în același timp am realizat că voi avea mai mult timp pentru a mă antrena pentru ediția viitoare.

Anul acesta, deși în continuare incert, din aceeași cauză (Covid), m-am înscris din nou și toată energia din antrenamente a mers către această cursă pe care am poziționat-o ca obiectiv principal.

În momentul în care am avut siguranța că evenimentul va avea loc, am luat hotărârea de ajunge în Valle D’Aosta cu aproximativ 3 săptămâni înainte de cursă pentru a mă pregăti specific (mă refer la aclimatizare, recunoaștere traseu). În această perioadă, focusul meu a fost în a parcurge cât mai multe din secțiunile din traseu pe care nu le cunoșteam și de a sta cât mai mult la altitudine pentru aclimatizare. Am parcurs aproape 200 de km din traseu în 5 zile, nopțile petrecându-le la refugiile de pe traseu, iar pentru aclimatizare am petrecut 5 zile la 2.700 m altitudine, la refugiul Vittorio Emanuelle II, de unde am și urcat de 2 ori pe cel mai înalt vârf aflat integral pe teritoriul Italiei, Gran Paradiso – 4.062 m altitudine.

pe vârful Gran Paradiso (4.061m)

Pot spune că această perioadă petrecută pe traseu, înaintea cursei, a fost acel timp de care aveam nevoie pentru a-mi pune gândurile în ordine, pentru a face o strategie de cursă și pentru a mă conecta cu natura și cu muntele. Spun asta pentru că în aceste zone în care traseul m-a purtat, nu prea există semnal pentru telefon sau internet, iar solitudinea și măreția munților care te înconjoară reduc la minim zgomotul interior pe care îl are fiecare dintre noi. Consider că acest tip de pregătire ar trebui făcut de fiecare atlet (fie profesionist, fie amator) care dorește să finalizeze cu succes o astfel de cursă/aventură. După această perioadă de pregătire specifică am ales să am câteva zile de relaxare totală din punct de vedere fizic, pentru că urma să am parte de multe nopți nedormite, dar și de mulți kilometri de parcurs.

S-a apropiat și momentul startului, mi-am pregătit drop bag-ul, echipamentul și tot ce urma să am cu mine în rucsac. M-am aliniat la startul acestei aventuri, start care a fost programat pentru ora 20.00 ora locală, ceea ce însemna că prima noapte vom fi fost odihniți.

Prognoza pentru perioada cursei nu a fost deloc încurajatoare, fapt ce m-a condus la decizia de a purta un rucsac excesiv de plin și de greu în spate, lucru pe care am putut să îl schimb doar la km 160 la primul Base Vita. Aliniat la start, am avut parte de puțină ploaie, însă ulterior, cel puțin pentru primele 3-4 zile de cursă, vremea a fost excelentă pentru alergare.

Primii aproximativ 80-100 de km de la start i-am alergat alături de Luca Papi, unul dintre cei doi câștigători, lucru care m-a făcut să cred că obiectivul cu care am pornit cursă, acela de a fi în top 5 sau de a fi pe podium, nu era chiar atât de departe de realizat.

Aș vrea să spun că toate lucrurile au mers perfect în această cursă, dar, din păcate, nu a fost chiar așa. Din punct de vedere fizic și psihic m-am simțit mai pregătit ca în nicio altă cursă, ceea ce însemna că tot antrenamentul, atât fizic cât și psihic, a fost cel corect și a funcționat. Îmi voi aduce aminte întotdeauna cuvintele lui Luca din urmă cu doi ani după finalizarea cursei: “Cele mai grele părți din Tor des Géants vor fi cele mai ușoare din Tor des Glaciers”. La acel moment mi s-a părut puțin exagerat, însă aveam să aflu pe propria piele că exprimau cât se poate de scurt și la obiect realitatea.

La start totul a decurs foarte bine, la primul refugiu am “băut” o supă fierbinte la propriu, în sensul că a reușit să mă și frigă. Apoi, chiar în prima noapte de cursă, într-o zonă foarte tehnică, Col Planaval, situată la aproximativ km 50 din cursă, într-unul din punctele de 3.000 de m, am pus piciorul pe o stâncă nu tocmai stabilă și am “reușit” să cad în gol aproximativ 3 metri, lovindu-mă și provocându-mi o rană destul de serioasă pe coapsă și pe gamba stângă. Ca de fiecare dată, am avut asupra mea tot echipamentul obligatoriu sau recomandat de organizatori, prin urmare am avut și kit-ul de urgență, astfel încât am putut să îmi bandajez rana și am reușit să continui cursa. Acest lucru m-a încetinit mult, pentru că la fiecare pas simțeam durere în cvadricespul stâng. Într-o situație asemănătoare probabil alte persoane ar fi abandonat, însă știam de ce sunt acolo și cât am muncit în antrenamente, dar eram conștient și de eforturile financiare pentru a ajunge la această cursă (nu am un sponsor care să mă susțină și toate câștigurile mele sunt dedicate alergării, iar pentru această participare am făcut economii timp de 2 ani). Mai presus de toate, însă, era dorința mea de a finaliza concursul, astfel încât am găsit resursele necesare de a minimiza cât mai mult efectele acestui incident.

coborârea de pe Col Planaval

Un alt moment mai delicat a fost când pe la km 70 am rămas fără mâncare, astfel încât urcarea de 1.800 m D+ în mai puțin de 10 km a mers destul de anevois. Știam însă că pe următoarea secțiune de traseu mă vor aștepta niște peisaje uimitoare. Unul dintre cele mai frumoase refugii de pe traseu este Rifugio Degli Angeli, unde am reușit să mă alimentez și să îmi recapăt forțele.

Rifugio Degli Angeli

În 10 km după acest punct se ajunge la unul din cele mai fascinante lacuri pe care le-am văzut vreodată: Lago Di San Grato. De aici urmează o secțiune pe destul de accesibilă, fără prea mari dificultăți, deși cu două puncte de peste 3.000 m între refugiul Mario Bezzi și refugiul Savoia (Col Bassac Dere 3.083 m și Col Rosset 3.023m).

Lago Di San Grato

Ajuns la refugiul Vittorio Emanuelle II (2.700m), m-am bucurat să revăd oamenii pe care îi întâlnisem și în recenta perioadă de pregătire. Tind să cred că sunt unii dintre cei mai primitori și calzi oameni pe care i-am regăsit în aceste zile petrecute în cursă și în antrenamente. Am petrecut aici ceva minute pentru revitalizare, suficient pentru a primi câteva cuvinte de încurajare de la oamenii primitori din refugiu.

La nici 5 km se află Refugiul Chabod, unde am mai alocat câteva minute pentru a mă odihni, deoarece știam că urma una dintre cele mai dificile părți din cursă. La km 133 de la start se regăsește Col Neyron 3.254 m, spre care urcarea începe foarte sinuos, iar spre final devine foarte abruptă (300 m D+ în 500-700 m distanță). Coborârea este una draconică, deoarece pentru 500 de m D-, se coboară pe o secțiune de Via Ferrata extrem de tehnică, pe care am avut norocul să o parcurg dimineață, la lumina zilei, însă cu un strat foarte subțire de gheață, ceea ce a transformat această coborâre într-o adevărată lupta de a rămâne pe traseu și de a nu cădea în gol.

Din fericire, am parcurs și la antrenament această secțiune și știam ce mă așteaptă, astfel că am reușit să cobor fără evenimente neplăcute.

o parte din coborârea din Col Grand Neyron

După această secțiune foarte tehnică, în 6 km a urmat și cel mai înalt vârf din cursă, Col du Losson (3.299 m), nu atât de tehnic, însă cu o porțiune de final unde în mai puțin de 1 km trebuie să urci aproximativ 300 m diferență de nivel.

După Col du Loson urmează o porțiune foarte alergabilă și în coborâre către refugiul Vittorio Sella, dar cu o secțiune puțin mai expusă, Tratto Sella, o secțiune tehnică în care poteca trece pe o vale la baza minunaților munți acoperiți de ghețari – o imagine care va rămâne pentru totdeauna foarte vie în mintea mea.

Tratto Sella

La km 160 am ajuns la primul Base Vita, și nume Cogne, unde am avut pentru prima dată acces la geanta cu echipament, geantă adusă de către organizatori în cele 3 Base Vita din cursă. Am reușit să petrec ceva mai mult timp aici deoarece pe lângă a schimba rucsacul (nu a fost o decizie bună să plec de la start cu un rucsac de 15 litri) am beneficiat și de un masaj, dar am avut și bucuria de a revedea o față cunoscută, în persoana lui Cojocaru Aurelian, care se afla în luna de miere cu soția, dar a preferat în același timp să vină la suport pentru Cornel Buliga, care alerga în cadrul cursei de 330 de km. Eu nu am avut suport pe parcursul cursei, așa că reîntâlnirea cu cineva cunoscut a adus cu siguranță un plus de energie.

Următoarea secțiune din cursă a fost ceva mai accesibilă, deoarece peste aproximativ 70 de km urma să ajung în cea de a doua Base Vita – Donnas (km 230) sau cel puțin așa credeam, că va fi o secțiune mai accesibilă.

După plecarea de la Base Vita Cogne planificasem să dorm prima dată la Refugiul Miserin care urma după o secțiune destul de tehnică și de încâlcită la urcarea și coborârea de la Finestra di Champorcher (2.826 m). Încă o dată am reușit să mă surprind, deoarece ajuns în refugiu, nu am simțit nevoia de somn, deși orele și km de cursă se tot adunau. Aici am găsit cel mai inedit tiramisu, un tiramisu care era mai mult frișcă și care era servit într-o cană. Delicios! Nu am petrecut foarte mult timp aici deoarece în mai puțin de 5 km urma Refugiul Dondena, unde plănuiam să mă alimentez mai consistent. Deasemenea, fiind o zonă de coborâre, unde știam că pot să îmi creez un avantaj, am preferat să profit de această secțiune.

De la Refugiul Dondena urma o secțiune destul de lungă (aproximativ 30 de km) fără alimentare, așadar mi-am făcut suficiente provizii, dar m-am și alimentat corespunzător. A fost o secțiune în care deja oboseala a început să își facă destul de bine prezența și nu pot spune că am în minte foarte multe lucruri din ea, doar o mică luptă cu lipsa de somn  și cu o trecere printr-un vârf (col) foarte spectaculos, Col della Fricolla (2.540 m).

Este de menționat aici momentul puțin confuzionant pentru voluntarii din refugiu, când am cerut un pahar de bere, deși era 7 dimineață și eu eram într-o cursă, însă în acel moment îmi doream un alt gust în afară de dulcele de la Cola, geluri etc.

paste și bere la 7 AM

o întâlnire frumoasă cu Romano

Ajuns la următorul punct, Refugiul Alpe Bonze, din pură întâmplare l-am regăsit pe Romano. Pe Romano l-am cunoscut acum doi ani când am participat la cursa de 330 de km, în momentul în care am făcut recunoaștere de traseu și de Base Vita. Romano are o pizzerie în Valtournenche, unde acum doi ani, în cursă fiind, am mâncat cea mai bună pizza, adusă de Eliza. Ne-am bucurat de revedere, de data aceasta… fără pizza J Romano este și el un iubitor al alergării, fiind finisher Tor des Géants în anii anteriori. În pizzeria lui se găsesc sute de numere de finisheri de la TOR și chiar trofeul învingătorului din 2012, Oscar Perez.La km 230 se află cea de a doua Base Vita, unde am petrecut ceva timp pentru revitalizare, masaj, dar și un duș și tratarea rănilor cauzate de căzătura din prima noapte.

Plecând de la Donnas către refugiu Coda, treoretic traseul era unul cunoscut și comun cu cel de la cursa de 330 de km, numai că acest lucru a fost valabil până într-un punct. Cunoașteam urcarea din cursa de 330 de km și știam că nu va fi tehnică, ci doar cu multă diferență de nivel, însă uneori Murphy râde prea tare de noi. Traseul cursei de 450 de km vira brusc la dreapta din traseul cunoscut de mine, ajungând pe o porțiune de aproximativ 4 km de creastă foarte expusă și extrem de tehnică. Cei care știu creasta Pietrei Craiului își pot imagina o secțiune de 5 ori mai tehnică.

Eram deja în noaptea 4 de cursă, timp în care nu dormisem deloc până în acel punct, ceea ce însemna că de la start trecuseră mai mult de 72 de ore.

După cum am spus, privarea de somn este inamicul numărul 1 într-o astfel de cursă. Episoadele de halucinații au devenit din ce în ce mai prezente, iar bețele de trekking au fost singurul element care a făcut diferența între a fi aici și a povești și a cădea din creastă în gol. Poteca deja nu mai era fixă, ci în mintea mea și în fața ochilor era rulantă, iar realitatea mea din acel moment era foarte diferită.

Cu ceva șansă, aș putea spune, am reușit să ajung la Refugiul Coda, unde am și dormit pentru prima dată în această cursă, aproximativ 1h 30, după mai bine de 72 de ore de la start.

refugiul Coda

În următorii km până în ultimul Base Vita (Gressoney), singurul moment notabil a fost acela în care în punctul Niel, deși nu era un punct al cursei Tor des Glaciers, ci al cursei de 330 de km, era permis și pentru noi să ne realimentăm, numai că eram deja supra saturat de aceleași gustări pe parcursul acestor zile. Norocul meu a fost că am ajuns în acel punct în momentul în care voluntarii serveau masa și aveau mai multe pizza, din care mi-au oferit și mie o bucată mai mult decât generoasă. Acea bucată de pizza a fost un mic imbold pentru a prinde elan și de a mă mișca foarte bine pe următoarea secțiune.

La km 285 am ajuns la Gressoney, punct în care voi fi avut ultima dată acces la geanta în care aveam echipament de schimb. Aceeași rutină: alimentare, odihnă, schimbat haine și de gândit ce aș fi putut avea în rucsac pentru următorii 170 de km până la finish. Cam greu să poți gândi rapid după o distanță atât de mare parcursă, dar și după atâtea nopți nedormite.

Gressoney

Plecând din Gressoney, vremea care la start se anunță nu tocmai plăcută, dar care în primele 4 zile de cursă a fost de partea noastră, începea să fie din ce în ce mai puțin plăcută, astfel că în momentul în care am ajuns la baza Matterhorn, în loc să am parte de o priveliște a impunătorului munte, am avut parte de o ceață foarte densă, încât cu greu am mai găsit traseul.

Ajuns la refugiul Abruzzi, am reușit să îmi recapăt din energie și de asemenea am avut parte de hrană, astfel încât să fie suficientă motivație pentru ultimii 10 de km din cursă.

refugiul Abruzzi

Continuând către următorul refugiu am parcurs o secțiune foarte plăcută, deși vremea nu mai era cea mai prietenoasă, astfel că am ajuns pe timpul nopții la refugiul Prarayer. Aici am avut surpriza neplăcută de a găsi refugiul închis, fără nici un voluntar. Am petrecut aproximativ minim 15 minute în încercarea de a găsi pe cineva, dar fără rezultat. În această situație am continuat, însă nu tocmai cu cea mai bună stare de spirit, deoarece mă bazam că mă pot odihni și alimenta în acest punct.

Următorul refugiu era la km 370, Refugiul Crete Seche, unde am putut să îmi usuc hainele deja pline de apă de la ploaia care își făcea de cap de ceva timp.  Deja eram la mijlocul zilei și nu mă gândeam ce va urma în ultima noapte a cursei. Mai aveam mai puțin de 80 de km până la final, ceea ce în economia unei astfel de curse înseamnă foarte puțin.

Spre seară am ajuns la Refugiul Champillon, unde am petrecut ceva timp pentru a-mi bandaja pentru prima dată tălpile distruse de la orele petrecute cu aceleași șosete ude. Dar eram în continuare fără posibilitatea de a putea să îmi schimb pantofii de alergare.

picioarele după multe zile de ploaie

Voluntarii de la acest refugiu au fost foarte drăguți și mi-au făcut rost de șosete uscate, m-au ajutat să îmi bandajez tălpile, dar mi-au oferit și cea mai bună energie de care erau capabili. După ce am reușit să mă pun în mișcare, simțeam deja că finish-ul este aproape și entuziasmul era la un nivel foarte ridicat.

Refugiul Champillon

Acesta avea să dispară destul de repede, deoarece, îndreptându-mă către Hotel Italia, următorul punct din cursă, din cauza ceții foarte dense, a oboselii, dar fiind și o cursă nemarcată, am “reușit” performanța de a mă rătăci aproximativ 3-4 ore, timp în care concurentul din spate a reușit să mă ajungă. Am continuat împreună, însă din cauza condițiilor meteo, ne-am rătăcit din nou.

Fiind într-o situație limită, concurentul din spate a fost pe punctul de a apela butonul de urgență de pe GPS-ul pus la dispoziție de către organizatori, însă eu am propus o varianta de a ne adăposti într-o mică peșteră, folosind folia de supraviețuire. El însă a refuzat, fiind convins că soluția este abandonul. Pentru a-l calma, i-am propus să mai căutăm traseul și dacă nu reușim, doar atunci să apeleze butonul de urgență. În următoarele 20 minute de la acest moment am reușit să ajungem pe traseu și să găsim calea corectă către refugiul următor, Hotel Italia. Cu acest alergător spaniol m-am tot intersectat pe parcusul celor 450 de km și a fost foarte dificil să reușesc să ajung mereu înaintea lui, deoarece, împreună cu un alt alergător spaniol, a avut suport (cu hidratare, echipament și chiar paceri) pe tot parcursul cursei, chiar și în locurile unde nu era permis, astfel încât întotdeauna avea un plus față de mine.

Ajuns la Hotel Italia, am cerut un vas cu apă caldă în care am stat cu picioarele pentru a-mi calma durerile tălpilor. Aici eram deja la km 420 și finishul părea la câțiva pași distanță. Nu am petrecut foarte mult timp în refugiu, deoarece doream să ajung la finish și să finalizez cu bine această aventură.

De aici până la finalul cursei a fost o adevarată luptă în a-mi putea menține poziția în cursă. Ultimul vârf de 3.000 de metri din cursă era Col Malatra, dar înainte de acesta mai aveam un refugiu, Frassati, loc unde am putut găși un medic care m-a ajutat cu sfaturi pentru picioarele mele distruse de la șosetele ude din ultimele zile de cursă. Tot aici am avut un ultim somn de 30 de minute din cele 6 ore de somn pe care le-am avut în total în cursă.

refugiul Frassati

Acesta a fost un moment cheie, deoarece am reușit să îmi pun picioarele la punct și să fructific ultima secțiune din cursă, una alergabilă, unde am reușit să iau un avans considerabil față de concurenții care erau în urmărirea mea și de a obține locul 3 masculin.

Știam că este o muncă de multe zile pe care am depus-o pentru a mă menține pe această poziție, așadar, am apelat la ultimele resurse pe care corpul le putea avea, astfel încât după 400+ km am fost capabil să pot alerga cu 8-10 km/h.

La ultimul refugiu, Bertone, am oprit doar pentru a bifa scanarea numărului de concurs și am activat fiecare emoție gând și mușchi din corp pentru a ajunge la finalul mult visat. Mi-au trecut prin suflet toate stările de care poate fi capabil un om și mai ales… am realizat că sunt împăcat cu tot ceea ce am devenit până în acel moment al vieții mele, lucru care cred că este principalul motor care m-a ținut activ pentru un număr de zile al căror șir îl pierdusem demult.

După 158 de ore am ajuns în Courmayeur, la finish, unde senzația de epuizare era îmbinată cu euforia și bucuria de a fi dus la bun sfârșit această aventură. Deși nu în cele mai bune condiții, fără suport și cu o accidentare încă din prima zi, am reușit să mă remontez și să ajung pentru prima dată pe un podium la o cursă internațională de asemenea amploare.

După ce am trecut linia de finish am fost invitat să spun câteva cuvinte celor prezenți. Organizatorii erau surprinși de faptul că a ajuns la finish locul III masculin de la cursa mare și mai ales că, în opinia lor, arătam foarte fresh. Le-am replicat că exteriorul probabil era perceput astfel, dar în interior simțeam că totul este avariat.

Tor des Glaciers este cea mai grea cursă finalizată de către mine până în acest moment și nici după 1 lună de la finalul ei nu am reușit să procesez toate emoțiile, gândurile și trăirile în această aventură.

Trofeul

Mulțumesc toturor celor care m-au susținut prin energia transmisă prin gândurile de bine, toate acestea au contact mai mult decât vă imaginați!

Mulțumiri speciale Elizei, care mă înțelege și este alături de mine atât cât este posibil pentru a duce la bun sfârșit aceste aventuri care, privite de departe, par complet nebunești și de neconceput. Mulți oameni au fost convinși că am câștigat un important premiu în bani și când le spun că nu am primit niciun ban pentru acest rezultat, ci mai mult, am investit 2 ani de zile să ajung aici, se uită la mine ca la un nebun. Am ajuns în punctul vieții în care consider o adevărată nebunie să te conformezi zi de zi unei vieți în care nu simți că ești împlinit. Fiecare avem puncte de vedere diferite, iar eu sunt, precum spuneam, 100% împăcat cu mine. Consider că am făcut cursa perfectă, indiferent de imperfecțiunile și incidentele apărute pe parcurs. Totul a fost așa cum trebuia să fie, iar eu am rămas cu un episod care nu se va stinge niciodată din amintirile mele. În final, viața este despre momente pe care nu le putem explica în cuvinte, deci cu modestie spun că oricât aș dori, acest concurs nu poate fi povestit, dar cu siguranță merită alergat.

La final, doresc să vă mulțumesc că ați parcurs acest material și să vă las un gând de final: trăiește în așa fel încât să îți permiți să ai parte de acele experiențe în viața ta care îți aduc bucurie, împlinire și care dau sens vieții, acele experiențe edificatoare pentru ceea ce reprezinți, acele experiențe care vor aduce și mai multă valoare omului care ai vrea să devii.

primul podium internațional

2 Comments

  • Stan Turcu Posted 26 octombrie 2021 7:49

    Bravo Claudiu si felicitari din inima!
    Ai finalizat o cursa ce nu sta la indemana multor alergatori si ai reusit sa scrii despre ea, facandu-ma sa ma simt ca “la fata locului”. Sanatate si indeplinirea tuturor dorintelor (ca visele de obicei … raman vise).
    Tot binele din lume!

  • Ema Serban Posted 27 octombrie 2021 10:49

    Felicitari pentru cursa! Asa povesti am mai citit in cartile motiovationale pe care le-am parcurs, asa ca te incurajez sa scrii ocart de mult poti experientele tale, nu stii pe cine mai motivezi si asa 🙂 plus ca amintirile se altereaza in timp.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *