Frozen Peaks Panorama/Highland 2022

La jumătatea lunii mai  am luat parte la evenimentul Frozen Peaks, o premieră pentru mine, deoarece nu mai alergasem anterior o cursă în Grecia. Evenimentul are mai multe probe, între 10 km și 269 de km și ca de fiecare dată am ales cursa cea mai lungă, cea de 269 km, acest tip de curse (ideal chiar peste 300 km) fiind cele mai potrivite pentru mine. Ideea traseului este una foarte bună, deoarece este compus din 3 bucle a câte aproximativ 90 de km, toate aceste bucle având un punct central în Kato Nevrokopi, unde se aflau drop bag-urile cu toate cele necesare. Punctul este amplasat într-o sală de sport cu rol de “base vita”, unde ne concurenții se pot odihni.

Startul a fost dat la 6 AM, astfel că prima parte a cursei a fost la lumina zilei. Primele 2 bucle ale traseului aveau să fie cele mai grele, deoarece fiecare dintre acestea avea aproximativ 90 de km si aprox. 5.000 de metri diferență pozitivă de nivel. Încă de la începutul competiției mi-am propus să am o cursă tactică, în care voi avea ritmul meu, indiferent de cum vor merge ceilalți concurenți. Aș putea spune că strategia a fost una foarte bună, deoarece după prima buclă de 90 de km mă aflam pe locul 2, aproape de locul 1, iar ritmul și corpul erau în parametri din planul meu (și anterior condusesem cursa ore bune, aprox. 7-8). Mai important decât orice, mă simțeam bine.

De la km 90 am plecat alături de Teo, concurentul care se afla pe locul 1 (la propunerea lui), în ideea în care noaptea se așternea deasupra noastră, iar de cele mai multe ori 4 ochi sunt mai buni decât 2. Nu am rămas foarte mult împreună deoarece ritmurile noastre erau diferite, el rămânând mai în spate, eu continuând pe ritmul meu. Am ajuns astfel din nou pe prima poziție. La scurt timp, un alt concurent, pe nume Dimitrios, a trecut pe locul 1, iar eu am decis încă o dată să nu ies din ritmul planificat, astfel că am trecut din nou pe locul 2.

Această cursă ajunge frecvent la peste 2.000 de metri, iar eu în ultima perioadă nu am petrecut atât de mult timp la altitudine: în România încă este zăpadă la 2.000 de metri, iar bugetul la limită alocat acestei curse, m-a adus în Grecia cu numai 2 zile înainte de start, astfel că au lipsit complet recunoașterea de traseu și aclimatizarea. Mă așteptam să resimt mici provocări respiratorii cauzate de diferențele mari de altitudine, iar ele au început să apară pe bucla 2, care conține distanța km 90-180. În punctul de la km 123 am primit o bomboană de eucalipt de la voluntarii aflați la datorie în noaptea respectivă. Am apreciat că sunt cooperanți și găsesc modalități să ajute concurenții, astfel încât am plecat mai departe cu ideea că pot discuta deschis cu tot staff-ul de cursă.

La ora 6.30 AM am ajuns la km 136, cu un ritm care decurgea conform planului de aproximativ 45 de ore până la finish, punct în care am fost întrebat de voluntari cum mă simt, iar eu le-am spus pe scurt cum a decurs noaptea și că am nevoie doar de mâncare și câteva minute de odihnă, iar apoi pot reporni.
În acel moment, o voluntară din punct mi-a spus că este nevoie să mă consulte un medic. Surprins, i-am transmis că nu este necesar, deoarece starea mea e una bună. Din acel moment totul a luat o întorsătură completă. Mi s-a transmis clar ca am 2 variante: fie să mă supun să merg la acel consult (la medic & spital), fie să plec mai departe fără acordul organizatorului și să fiu trecut DNF în acel moment. Varianta de a continua cursa în baza unui document semnat pe propria răspundere nu a fost acceptată. De asemenea, exista un număr indicat de mine al unei persoane ce poate fi consultată în caz de urgență (Eliza). Nimeni nu a contactat-o, nici nu s-a pus problema. Efectiv nu am avut niciun cuvânt de spus în toată situația creată. Astfel, nu mi-a rămas de ales decât să mă supun acelui consult, deși, repet, starea mea era bună (având în vedere timpul care tot trecea în toate aceste dezbateri, aveai oricum timp să îți revii cam din orice). Nu exista un medic în punct, așa că au început să fie date telefoane pentru a se găsi un medic dispus să facă un control la acea oră extrem de matinală. Imaginați-vă că puținele puncte în afara muntelui unde ajunge această cursă, sunt de fapt sate mici, cu câteva sute de locuitori. S-a găsit în final un medic, medic care ne-a chemat la un spital. Așa că am fost dus la un spital local cu mașina (mă simțeam ca într-un SF…). Bineînțeles, timpul tot trecea în defavoarea mea. Odată ajuns acolo, mi s-a transmis că nu am voie să intru în spital fără test Covid din care să reiasă că sunt negativ, așa că a mai zburat o bucată de timp. Mi s-au făcut mai multe investigații, inclusiv EKG, care au ieșit toate în regulă, chiar și în condițiile în care alergasem competitiv peste 130 de kilometri. Medicul mi-a transmis ce știam: corpul a reacționat previzibil în condițiile în care tot urcam la 2.000 metri și coboram de la altitudine de mai bine de 24 de ore deja. În urma consultului, medicul, exact cum bănuiam de la bun început (!), nu și-a asumat absolut nici cel mai mic risc și a emis un document scris în care specifica faptul că recomandă să închei cursa. A urmat o serie de telefoane ale voluntarei ambițioase către organizatorii cursei (în număr de 3) cărora să li s-au relatat toate evenimentele, iar ei au trebuit să decidă ce era de făcut în continuare (având în vedere scrisoarea medicală, întrebarea devenise de-a dreptul retorică…). Pentru că organizatorii erau în zone fără semnal, au fost foarte greu găsiți. Mi-am găsit puterea de a relata cu calm și fără interpretări toate acestea și poate părea că totul s-a petrecut destul de repede, dar toate aceste demersuri au luat foarte mult timp.

Pentru că tot vorbim de relatat fapte, țin să dau cifrele exacte: totul s-a petrecut de la 6.30 până după ora 10.00, deci aprox. 4 ore complet irosite. În tot acest timp, pierdusem oricum tot avantajul competitiv pentru care trăsesem atât de mult, pentru că în intervalul de aprox. 4 ore alți concurenți ajunseseră în punct. Deși starea multora era cu adevărat alarmantă (se poate vedea asta și din live-urile postate pe pagina cursei), nu i-a oprit nimeni, nu le-a recomandat nimeni să meargă la medic. Chiar am adresat întrebarea de ce nu sunt și ei conduși obligat la spital, dar evident întrebarea mea a rămas fără răspuns. Tot în acest interval, concurentul de pe prima poziție abadonase cursa, la checkpointul imediat următor…

Revenind la decizia organizatorilor, într-un final au putut fi contactați toți trei și evident că acum exista un motiv clar pentru care să nu îmi permită să continui: scrisoarea medicală emisă de doctor. A mai trebuit să treacă alt timp pentru a ni se confirma ceea ce fusese deja clar de la bun început. Organizatorii nu erau de acord să continui. Ca o compensare sau o încercare de a mă liniști, organizatorii mi-au propus să iau startul în cadrul cursei de 103 de km (Highland). Sunt absolut convins că au făcut acest demers diplomatic pentru a aplana orice conflict și că nu au crezut nicio secundă că voi accepta și chiar voi lua startul (startul era în aceeași zi, câteva ore mai târziu). A fost o informație șocantă pentru mine inițial, pentru că nu pricepeam cum pot fi scos dintr-un ultra pe motive medicale, dar mi se propune să iar startul la alt ultra câteva ore mai târziu… Eram același alergător, iar distanța era similară cu cea rămasă în proba din care fusesem oprit, eram doar ceva mai obosit după alte ore scurse și evident demoralizat și năucit de cele întâmplate.

Însă am decis să las toată această analiză pentru alte zile, iar în acel moment să mă concentrez 100% pe cursa Highland, pentru care nu aveam absolut nimic pregătit din punct de vedere echipament și nutriție specifice. Am avut la dispoziție aprox. 3 ore pentru a mă “reseta” pentru proba Highland, de 103 de km, restul de timp fiind petrecut pe drumuri între checkpointul în fusesem oprit, cazare și punctul de start în noua cursă (kilometri buni de făcut cu mașina…). La ora 18.00, în aceeași zi, am luat startul la proba Highland, unde încă de la început, alături de Mihai, am fost între primii 5 concurenți. Am luat de comun acord decizia de a alerga împreună și de a ne motiva unul pe celălalt, astfel încât să obținem un timp cât mai bun, ceea ce s-a dovedit o alegere foarte bună. M-am urnit mai greu în prima parte a cursei, întrucât am simțit că tot corpul începe să intre în stand-by după cursa anterioară, însă după câteva ore totul a intrat în normal. Și în această cursă am avut parte de toate condițiile meteo, atât căldură toridă, cât și frig pe perioada nopții, iar ca să încheiem memorabil, ultimele 20-30 de minute le-am alergat pe o ploaie torențială anunțată de niște tunete de o intensitate mult mai mare decât ce auzisem vreodată până atunci. Ultimul kilometru l-am alergat super în forță, de parcă tocmai plecasem de la start. Trecând linia de finish, am fost recompensați cu o veste extraordinară, anume că ne clasasem pe locul 3. Bucuria a fost fără margini. A durat însă 2 ore, până când am fost luați la o ședință în care ni s-a explicat că de fapt mai venise un concurent după cel de pe locul 2, concurent care nu a fost văzut la timp de toți organizatorii, așa că noi eram de fapt locul 4. La festivitatea de premiere aveam să aflăm că fiecare dintre noi a fost clasat pe locul 1 la categoria de vârstă.

Frozen Peaks Panorama (269k) a fost una dintre cele mai echilibrate curse pe care le-am alergat. Nu m-am lăsat dus de mirajul vitezei, al iluziei puterii din prima parte, m-am hidratat, am avut poate cel mai bun plan de până acum de nutriție cu susținătoare de efort, am fost super echilibrat. Am auzit de multe ori cum este să înveți toate lecțiile mai puțin una și fix aceea să îți pice la examen. Stăteam să mă gândesc ce lecție nu am învățat de totuși am fost picat la examen. Nu m-am întâlnit niciodată cu situația de a fi oprit cu forța și dus la medic fără voia mea. N-aș fi putut niciodată să fac un scenariu despre așa ceva, pentru că nu mi-am imaginat că poate exista o astfel de situație. La cursele de ultra faptul că nu se produc accidente grave consider că se datorează cel mai mult alergătorilor care se cunosc și știu să se oprească atunci când se văd în real pericol. Medicii nu încurajează cursele de peste 200 de kilometri. Sunt împotriva modului în care funcționează corpul uman. Sunt curse nebunești, în afara logicii. Ce pot face organizatorii de curse, toți organizatorii, este să permită (și) alergătorilor să ia decizii pentru ei, să le lase mai întâi un răgaz de a-și reveni, în cazul în care consideră că sunt în situație de risc și abia apoi să dea alerta. Nu poți începe direct cu cea mai drastică măsură. Lucrurile se fac progresiv și doar dacă e cazul. Voluntarii au rolul de a ajuta, nu de a opri un alergător. Aș vrea să văd mai mult schimb de experiență între oamenii din staff-ul de la curse. Voluntarii de la un ultra din Grecia, România sau Gracanaria să meargă la UTMB, la TOR, să vadă situații extreme și să aibă un punct de referință legat despre ce înseamnă starea unui alergător după 130 de kilometri alergați competitiv. După criteriile subiective cu care am fost evaluat la Frozen Peaks, un alergător precum Zach Miller, care trage până ajunge avariat în puncte, ar trebui așteptat cu targa… De asemenea, consider că persoanele care sunt indicate pentru a fi sunate în situații de urgență, chiar ar trebui consultate. Panica nu își are rolul într-un ultra. Nici opiniile subiective. Voluntarii au nevoie de proceduri, claritate și mult sânge rece. Nu folosesc la nimic zecile de scuze prezentate ulterior sau mărturisirile de recunoaștere a greșelii. Nu acuz pe nimeni de nimic și am acceptat deja inacceptabilul… Am venit în Grecia pentru a alerga peste 200 de kilometri și am făcut-o, deși cu totul altfel decât era firesc. Pentru mine este o chestiune de onoare să duc lucrurile la bun sfârșit. Alergarea montană este un exercițiu de autocunoaștere, autodepășire, conexiune cu natura. Fiecare kilometru, fiecare pas îți oferă aceste cadouri. Este un privilegiu că avem șansa de a face astfel de alegeri. Uneori suntem opriți din ce ne-am pornit să facem, însă e important să ne cunoaștem, să decidem ce și cât putem și să știm unde ne montăm propria poartă de finish. Mă bucur că am avut puterea să o așez pe a mea la 103 km mai departe de punctul unde mi s-a spus stop și că am alergat spre acest finish neprevăzut într-un ritm onorabil.

Sunt și mai privilegiat că prin alergările mele am ocazia de a ajuta persoane nevoiașe, lucru pentru care mă bazez exclusiv pe voi, cei care mă urmăriți. La Frozen Peaks cauza mea au fost copiii și petrecerea lor de 1 Iunie, cauză pentru care vă invit să donați (sunt 0 contribuții în acest moment):
👉 https://tinyurl.com/FROZEN-PEAKS-Claudiu
Recomand concursul Frozen Peaks, nu am niciun resentiment și consider tot incidentul o regretabilă eroare umană, așa cum deja a fost recunoscută imediat. Le mulțumesc organizatorilor pentru înflăcărarea cu care administrează această cursă și felicit toți participanții.
Vă las cu câteva lucruri frumoase și puternice despre acest concurs și cu invitația de a reflecta la situația expusă și poate a-mi transmite: voi ce ați fi făcut și învățat din asta?…
PUNCTE FORTE FROZEN PEAKS
marcaj & amenajare traseu
implicarea organizatorilor
kit de participare consistent (pantofi Altra Lone Peak 6 la Panorama și geacă Ronhill la Highland)
varietate mare de probe (10, 25, 46, 103, 269k)
peisaje frumoase
situații neprevăzute 🙂
Parteneri: Autonom, Garanti BBVA Romania